„I se potriveste (lui Benjamin) ca turnata afirmatia ca, in cazul cunoasterii, ceea ce este cel mai individual este si cel mai general.
Daca, in epoca divergentei radicale intre constiinta sociala si cea stiintifica, orice metafora luata din fizica n-ar fi profund suspecta, am putea vorbi la el, efectiv, despre energia unei dezintegrari atomice la nivel intelectual.
La insistenta sa, insolubilul isi gasea solutia; caci el descoperea esenta tocmai acolo unde zidul simplei facticitati impiedica inexorabil accesul la orice esenta inselatoare.
Il motiva, ca sa vorbim in formule, dorinta de a iesi dintr-o logica ce acopera particularul in panza de paianjen a universalului, sau care extrage numai universalul din particular.
Voia sa inteleaga esenta, acolo unde ea nu se poate nici distila printr-o operatie automata, nici revela unei priviri dubitative: voia s-o dezlege cu metoda, ca pe o enigma, din configuratia unor elemente situate departe de semnificatie.
Rebusul este modelul filosofiei sale.
Abaterea sa planificata de la conventional este egalata insa de delicata sa irezistibilitate.
Aceasta nu rezida nici in efectul magic, ce nu-i era strain, nici in „obiectivitatea” ca simpla disparitie a subiectului in acele constelatii.
Ea provine mai degraba dintr-o calitate pe care departamentalizarea spiritului o rezerva altminteri artei, dar care, transpusa in teorie, se dezbara de orice aparenta inselatoare si imbraca o demnitate incomparabila: fagaduinta fericirii.
Tot ce-a spus si a scris Benjamin suna de parca gandirea, in loc sa respinga cu maturitatea ei umilitoare fagaduintele basmelor si ale cartilor pentru copii, le-ar fi luat in sens literal, asa incat indeplinirea lor reala devine previzibila pentru cunoasterea insasi.
Din topografia sa filosofica renuntarea este complet eliminata.
Cel caruia Benjamin ii spunea cu adevarat ceva, cel care reactiona la el, se simtea ca un copil care, prin crapaturile usii inchise, percepe lumina pomului de Craciun.
Dar lumina promitea in acelasi timp, ca una a ratiunii, adevarul insusi, nu reflexia lui neputincioasa.
Daca gandirea lui Benjamin n-a fost o creatio ex nihilo, a fost in schimb o daruire din plin; voia sa restituie totul, tot ceea ce adaptarea si autoconservarea interzice din acea placere in care simturile si intelectul se impletesc.
“ - Theodor W.
Adorno.
| Dubitative | Voia so dezlege cu metoda ca pe o enigma din configuratia unor elemente situate departe de semnificatie |
|---|---|
| Ea provine mai degraba dintr-o calitate pe care departamentalizarea spiritului o rezerva altminteri artei, dar care, transpusa in teorie, se dezbara de orice aparenta inselatoare si imbraca o demnitate incomparabila | Fagaduinta fericirii |
Tact Limbaj si istorie/walter benjamin
