Rocart Opera poetica | simona popescu

• 3 stele, bazat pe 1 voturi

• Pentru cineva din generatia mea, care a „deschis ochii” literar la data cind Simona Popescu publicase deja trei carti de poezie si pentru care, retroactiv, acestea „au facut data”, e destul de greu de inteles cum de poezia din Xilofonul… a putut lasa, la aparitie, senzatia de „antiintelectualism”, de „antiestetism” si, in fine, de „vid existential”. Mai cu seama ca aceste etichete (extrase, o spun din capul locului, dintr-o recenzie extrem favorabila, chiar entuziasta) veneau din partea unuia dintre cei mai intimi cunoscatori ai dedesubturilor literaturii romane: Mircea Cartarescu.
• Sa punem lucrurile in context: sintem in primavara lui 1990. Cei mai multi dintre tinerii autori ai momentului nu vazusera Occidentul decit, eventual, in cartoline ilustrate.
• Traiau, coboriti in for parca direct din manuale, Doinas, Sorescu, Ioan Alexandru si altii.
• Audienta (cuvintul de ordine al acelor ani) era galvanizata de socratismul rural al lui Octavian Paler.
• Temperatura „la zi” a poeziei era data de serialul Scriitori romani de azi, unde, in cel de-al patrulea volum, Eugen Simion facea loc, pedagogic, unei discrete falange lunediste.
• Nicolae Manolescu isi sustinea inca nestingherit rubrica de cronica literara dintr-un pole position sedimentat de citeva decenii.
• Din cele trei saptaminale culturale care par sa-si imparta astazi piata, doua nu se nascusera inca.
• Citeva edituri, pina atunci importante, isi traiau ultimele zile de glorie.
• Nimeni n-avea de unde sti, la momentul acela, cum va arata viitorul propriu.
• Daramite viitorul sensibilitatii literare!